Arhive blog

Un altfel de turist

Momentul acela când se așterne noaptea peste destinația turistică în care mă aflu. Luminile palide ale locului, pe alocuri chiar inexistente, mă fac să grăbesc pasul, în speranța că miezul nopții nu mă va prinde pe străzi necunoscute. Ochii caută să privească fiecare cotlon, iar o ușoară teamă parcă se instalează odată cu frigul unui ierni aflate abia la început. Pfiu! Tocmai mi-a trecut prin cale o mogâldeață neagră. Nu mi-am dat seama exact, dar bănuiesc că era doar o pisică speriată de zgomotul bocancilor mei pe piatra cubică. Liniștea cam sinistră de pe aici îmi dă ceva palpitații. Toată lumea pare baricadată, străzile sunt goale. Am sentimentul că locul pe unde mă perind eu acum în drumul spre hotel este de-a dreptul abandonat. Se observă câteva felinare oarbe, însă negrul este culoarea dominantă a peisajului.

Printre gândurile mele, ce deveneau din ce în ce mai stranii, reușesc să ajung la hotel. La recepție nu este nimeni, doar o țigară zace în scrumiera de pe tejgheaua recepționerului. E aproape fumată. Pesemne este pe undeva prin spate, îmi zic în sinea mea. Nu mai apelez la sonerie; în plus, cheile camerei sunt strânse în pumnul înghesuit în buzunarul paltonului. Urc niște trepte care scârțâie sâcăitor și înfricoșător pentru starea mea de spirit. Ajung la etajul I al hotelului și observ că holul în capătul căruia se afla camera mea este învăluit de aceeași noapte pe care aveam speranța că o părăsisem cu câteva clipe în urmă. Îmi potrivesc pașii pentru a ajunge cât mai repede. Deodată, în spatele meu se aude o ușă trântită. Întorc capul, crezând că vreun turist își părăsește camera. Nimic. Îmi continui drumul și ajung la ușa camerei. Scot cheile, dar îmi este greu să găsesc yala din prima. Mă chinui preț de câteva secunde, iar în cele din urmă reușesc. Dar tocmai când să apăs clanța, o senzație de vânt și un miros de putrefacție mă înconjoară. Întorc rapid privirea. La capătul holului, de unde pornisem către cameră, observ o prezență ciudată ce ținea în mână un felinar. Pe măsură ce înainta spre mine, fiori reci mi se prelingeau pe șira spinării. La scurt timp, un râs diavolesc îmi zguduie toate simțurile. Apăs clanța instinctiv, aproape cu disperare, și intru în cameră. Eram mai mult mort decât viu, însă suficient cât să pun mâna pe întrerupător și să găsesc zăvorul. Încerc să îmi trag sufletul, rezemat de ușa pe care o țineam drept baricadă. Caut vizorul, dar lipsește.

Mă îndepărtez de ușă. Abandonez paltonul greu și îmi deschei câțiva nasturi la cămașă. În sfârșit lumină, cam difuză ce-i drept, dar scăpasem de întuneric… Mă îndrept spre baie și îmi privesc fața schimonosită în oglindă. Mă spăl cu niște apă rece, iar simțurile parcă îmi intrau pe o traiectorie normală. Revin în cameră și privesc ușa. E mult prea liniște, în ciuda celor întâmplate, asta dacă nu cumva am avut halucinații, îmi zic. Mă îndrept către fereastră, în speranța că o gură de aer m-ar ajuta. Afară domnește noaptea; doar la colț de stradă zăresc un felinar gălbui, iar pe cer luna. Luna plină. Și tot la răscrucea de drumuri observ… un altfel de turist.

felinar

Sărbătoarea Sfântului Andrei a dobândit de-a lungul timpului numeroase semnificații, întregite de obiceiurile tradiționale mai mult sau mai puțin păstrate.

%d blogeri au apreciat asta: