Category Archives: Educație turistică

Tot ce ține de educația turistului

We’re moooving!

Hello!

The new site is available. 🙂

Enjoy and reserve your free spot here!

(Content in Romanian and sometimes in English)

Thank you for following us!

Da’… cu turistu’ ce-ați avut?

Cazurile pe care le voi interpreta în rândurile de mai jos sunt atât de uzuale prin călătorii, încât le putem trece la secțiunea… „ceva normal”.

Să mă fac bine înțeles, nu sunt aspecte care privesc strict turistul român, ci vorbesc despre comportamentul turistului universal. Să nu credeți că turistul străin este vreun model în materie de comportament. Nicidecum!

tourists

Cazul 1: Culturalizare” prin mângâierea artelor

Atingerea operelor de artă. Subiect complex și des întâlnit pretutindeni. Existența unui mesaj de tipul „nu atingeți…” nu pare a fi deloc un impediment în plăcerea nevinovată a vizitatorului de a pipăi obiectul în cauză. Convorbirea cu artistul în orice caz nu are loc (ca să anulăm o posibilă scuză), și prea multe lucruri nici nu cred că afli prin aplicarea acestui procedeu de cunoaștere (cu siguranță, poți afla informații consultând o broșură, întrebând ghidul etc.).

Așadar, o lipsă de control la unii (pe care, poate, o sesisează la un moment dat!) sau, cel mai grav, o nepăsare totală la alții (se vede din atitudinea lor).

 

Cazul 2: „Două vorbe să-ți mai spun…”

Evident, nu sunt doar două vorbe… ci un întreg roman. Cred că în călătorii PR-ul funcționează bine, dar uneori cam nepotrivit. Mă refer la discuții de tip divan, dialoguri savuroase (de multe ori cu tonalitate) din incinta unor obiective turistice. Extrem de neplăcute, atât pentru turiștii cuminți, cât și pentru „regele ghid”. Indiferent de motivul invocat, nu prea văd „sorry”. Evident că ele există: am mai fost aici, știu despre…, ghidul e plictisitor etc. Sincer, dacă discuțiile s-ar propaga spre opera de artă X, aș mai înțelege și poate chiar aprecia. Însă, majoritatea sunt non-turistice sau, în traducere liberă, nu-și au locul. 

Încurajez comunicarea, dar nu oriunde. Păstrarea liniștii devine un lux. Poate în timp va costa și bani.

 

Cazul 3: Spune-mi cum te îmbraci, ca să-ți spun cât de decent/ă ești!

Nu sunt designer vestimentar, dar până la vorbă, o primă impresie a unui om o fac după port. De multe ori am impresia că plimbarea pe plajă se confundă cu vizitarea (ca să nu îi zic tot plimbare) unui lăcaș de cult sau spațiu cultural. E ca și cum te duci la munte în șlapi, și la mare în bocanci. Nepotrivit, nu? Evident, aici mă refer la decența vestimentară, iar exemplele sunt multiple și mult mai nepotrivite: intrarea cu ochelari de protecție pentru soarele care nu există, tricouri cu mesaje indecente și incandescente până și pentru ținuta de stradă sau prezentarea unei ținute de club în muzeul Z (de la… Zambaccian).

Unii cu siguranță sunt interesați mai mult de modă decât de locul în care se află. Iată, o nouă formă de turism: turismul vestimentar.

Cu toleranța nu stau rău, dar am o limită bine stabilită. Am mai greșit și eu, însă autocritica a funcționat.  

Cert este că, dincolo de aceste aspecte, stă bagajul educațional. Îmi este destul de greu să cred că un turist cu un asemenea duh în acțiunile sale turistice se comportă acătării în viață de zi cu zi. Poate mă înșel. Poate-i un nou trend.

Dacă turismul este o artă a frumosului, la care participăm, de ce să o denigrăm?

Articolul abordează o părere strict personală, din propriile experiențe, iar dacă împărtășiți alte idei sau aveți alte adăugiri, vă invit cu mare drag să folosiți secțiunea de comentarii.

Îți place DORDETUR?

Nu ezita să dai un LIKE pe www.facebook.com/dordetur și un FOLLOW la blog.

Mulțumesc pentru susținere. 🙂

FIȚI TURIȘTI CU BUNĂ ATITUDINE!

Un călător englez într-o Românie interbelică

A venit… iarna! Autoritățile noastre au fost pregătite anul acesta, fără îndoială. Tot noi o să batem zăpada… în talpă, în ceea ce numesc „marea dezăpezeală”.

Încă un pic și ar fi venit primăvara. Cum rugăciunea nu a ținut, ne confruntăm cu problemele noastre clasice. Să ne mirăm?… NU, că rămânem așa!

Cititorule, dacă timpul îți permite și/sau te-ai anostit de prostiile prezentului, îți recomand o carte ușoară și plăcută pentru ochi și minte: „Călătorie în România”, de Sir Sascheverell Sitwell (1897-1988), apărută la editura Humanitas în anul 2011 (colecția Vintage), categoria „Memorii și Jurnale”.

Rândurile tipărite de acest aristocrat englez (cu ocupații fine: scriitor, poet, critic și istoric de artă, autor de memorii și jurnale etc.), ne plimbă prin diferite locuri ale României interbelice, „…fără îndoială, una dintre țările europene cele mai puțin cunoscute”. Tot ce știa acesta despre țara noastră se rezuma la petrol, țărani în costume tradiționale și două orașe, București și Sinaia. Cele 4 săptămâni petrecute aici și documentația de după călătorie au dat naștere acestui jurnal, privit prin ochii unui „călător asiduu și avizat”, dar neexperimentat cu România. Așadar, o mare atenție pe detalii și eventual o (re)informare…“after”, dacă simțiți nevoia sau curiozitatea.

Sir Sitwell a poposit în România în toamna anului 1937, la invitația boierilor Callimachi, fiind oaspete de seamă la conacul Mănești și la casa de pe bulevardul Kiseleff. De fapt, mai bine spus, a onorat oferta prințesei Anne-Marie Callimachi, o mare iubitoare de petreceri și dineuri diplomatice, căreia îi și dedică ulterior cartea. Doamna Callimachi avea ceva legături cu spațiul britanic, fiind atașat de presă. Mai mult, în 1939 se stabilește la Londra, unde lucrează pentru BBC.  Înțelegerea româno-engleză avea, se pare, un plan privat bine pus la punct, călătorul fiind primit până și de rege, la Pelișor, dar și de regina Maria, la castelul Bran. Este clar faptul că englezul nu venit „degeaba” sau doar pentru a scrie un jurnal de călătorie, fiind agreat și, se pare, plătit de autoritățile vremii pentru promovarea externă a României.

Călătorul nostru nobil a fost răsfățat pe parcusul sejurului prelungit, sigur, atât cât putea oferi România la acea vreme. Era o perioadă bună pentru statul român și aș spune că a venit la timp, căci ce a urmat… Ce m-a mirat este faptul că Sir Sitwell l-a lăudat pe regele Carol al II-lea (denumit și „Regele Playboy” – mai iubăreț de fel și mai preocupat de viața amoroasă decât de țară) ca fiind, „…după Kemal Ataturk, poate persoana cea mai remarcabilă din Europa de Est”. Probabil politețe exagerată sau necunoștință de cauză, având în vedere că au schimbat doar câteva cuvinte… Oricum, acel poate este interesant încadrat în afirmație.

Jurnalul de călătorie, structurat în 4 capitole, are suișuri și coborâșuri, iar, ca cititor român, este foarte posibil să nu îi dai dreptate englezului tot timpul. Este la fel de adevărat că ceea ce găsim în paginile publicației poartă și denumirea de subiectivism; până la urmă, sunt impresii și păreri personale.

O porțiune sănătoasă vorbește pronunțat despre peisajul etnic al României, țigani și scopiți în special. Am fost ușor dezamăgit, având în vedere că a luat fiecare ocupație a comunităților țigănești și a vorbit destul de apăsat despre secta rusă a scopiților (nici nu știam cine sunt aceștia, a trebuit să mă informez). De asemenea, este prezentă satira și chiar intoleranța (ca să nu spun pronunț altceva), afirmând că Hotinul din Cernăuți (cu populație predominant evreiască) este de o sărăcie lucie, iar „turiștii care supraviețuiesc unei nopți la Hotin s-ar simți confortabil în Noua Guinee”.

Sunt și pasaje frumoase adresate țării noastre. Nu pot să le înșir pe toate, vă las și pe voi să descoperiți, dar, printre altele, sunt aspecte referitoare la bucătăria tradițională, bisericile pictate (fascinat de Sucevița și Voroneț), Delta Dunării, Sighișoara (pe care o aseamănă cu Nurnberg), București (despre care spune lucruri interesante, inclusiv faptul că „vara e la fel de cald ca în India”), zona Rucărului (cu peisaje care pe alocuri amintesc de Bavaria), stațiunea regală Sinaia (o localitate de lux a acelor vremuri), castelul Peleș și nebunia sa cu El Greco sau Mănăstirea Hurezi (pe care o consideră cea mai frumoasă din România).

O poveste foarte interesantă și destul de emoționantă se referă la localitatea Vâlcov, din județul Ismail (astăzi oraș ucrainean), și nu foarte numeroasa comunitate de lipoveni care trăia aici. Momentul culminant este oferit de descrierea unui peisaj mănăstiresc și de viața greoaie a călugărilor. Destul de înduioșător!

„Dimineața devreme, lumina aurie s-a strecurat pieziș pe fereastra vagonului. Soarele abia răsărise…”. Așa începe călătoria lui Sir Sascheverell Sitwell în România. Despre locuri pe care le avem încă, despre locuri avute, dar aparținând altor state acum, despre locuri care nu mai există și alte informații interesante ale acelor vremuri interbelice… aflați răsfoind jurnalul lui Sitwell, fie cel în ediția românească, fie cel britanic, publicat la Londra de către Bloomsbury Reader.

Cartea vine însoțită și de câteva fotografii, pe care eu personal le-aș fi dorit mai diversificate și mai de calitate.

Nu uitați, o carte citită… este un „prieten” câștigat!

Lectură plăcută!

 

Un călător boem și o lume sexual-turistică…

Într-un mall online de cărți, aruncând un ochi asupra noutăților și nu numai, răsfoind și tot răsfoind printre miile de publicații, am dat peste o carte ce părea ruptă dintr-un alt peisaj. Crezând inițial că este o greșeală ce trebuie raportată, căci nu șade bine la raft (biografii și memorii), de parcă era în biblioteca mea de acasă, am cerut lămuriri cu sfântul click. Bombă! Căci într-un fel sau altul, oricum ai lua-o se lega de călătorii. Coperta era gen interzis minorilor și incompatibilă cu turismul învățat la școală. Zic stai așa că se complică treaba. Femei și călătorii. La pachet. Notez numele cărții, autorul, editura. Bibliografie obligatorie!

Și nu a trecut foarte mult timp căci într-o zi oarecare eram cu o colegă printr-un anticariat din Bucureşti și am găsit cartea ce își aștepta cuminte cumpăratorul. Mi-am frecat ochii de două ori și când eram precis că pun mâna pe ea… stop… prioritate de dreapta colegei, fiind doar una disponibilă. Ghinion! Totuși, într-un final, am primit-o cadou de ziua mea de naştere. Am surâs. Nici nu știam ce mă așteaptă!  

Nu pot uita momentul când intrând într-un magazin nordic de ţoale, având cartea cu mine, sunt oprit de un semnal sonor. Bariera „hoţilor de diamante” m-a pus în stand-by iar un stimabil om de securitate m-a luat la o mică percheziție. “Vinovatul” era autorul Ciprian Enea, bine nu el, ci cartea lui, pe una dintre coperţi rămânând siguranţa care s-a activat în acest magazin. Atrăgând atenţia călătorilor printre haine şi accesorii (turism de shopping, că ăsta chiar merge bine) am reuşit să promovez cartea la lumina „reflectoarelor” spre privirea ciudată a stimabilului care a privit coperta ce se îndreaptă spre o tentă uşor… romantic-porno. Cred că îi venise poftă de… citit. În fine, am rezolvat ușor emoţionat problema şi cartea a rămas la proprietar.

Dar să revenim la subiectul publicației. Ciprian Enea este scriitor-jurnalist, om de business, consultant în turism, călător în aproape 140 de țări și totodată se pare că este primul român care a vizitat cele 7 minuni noi ale Lumii.

Pasiunea lui pentru filosofie (pentru care a făcut și un doctorat) îl face să descopere reţeta lui Mao Zedung, care s-ar zice că a făcut dragoste (serios?) cu 3.500 de femei (wow!), descoperindu-se astfel vraja (sau vrăjeala mai bine spus) tinereţe veşnică, sau cum s-ar spune în poveştile noastre nemuritoare de Petre Ispirescu, tinereţe fără bătrâneţe. Interesant! Ei şi al nostru autor-călător face în aşa fel încât dintr-un pierde vară devine un milionar în euro, şi decide să cutreiere lumea în larg şi-n lat devenind astfel persoană publică. Rețeta o dă în carte. Adăugați voi sare și piper, după gust.

Paginile devorate cu sete și amuzament de multe ori,  prezintă multe capcane morale şi lasă la capacitatea cititorului de a interpreta cum doreşte cele scrise. Autorul este dezinhibat și nu se fereşte să îşi descrie păcatele vieţii, momentele de cumpănă, păţaniile, aventurile (a se traduce în ambele moduri, şi sexuale şi de călătorie), toate abordate fie filosofic, fie pe şleau.

Românul nostru devine astfel un adevărat Marco Polo în lumea sexual-turistică şi speră să ajungă pe urmele celui care a înscris de 3.500 de ori!!! (un adevărat golgheter în materie de femei). Ce face, ce nu face că nu se lasă mai prejos, dar nici mai presus, şi ajunge şi el la o cifră demnă de Șeherezada.

Să nu credeţi că avem doar sex, femei şi filosofie. Amănuntele turistice din țările străbătute în goana după… tinerețe veșnică sunt interesante pe alocuri dar insuficiente, pentru că nu este un ghid efectiv și în orice caz nu asta e ideea acestei cărți, care se vrea defapt un jurnal.

Ca o recomandare finală, merită citită dacă aveţi o minimă curiozitate. Nu este o carte fundament dar cu siguranţă o veţi ţine minte, băieți dar și fete!

 

JURNALUL UNUI CĂLĂTOR BOEM. 1001 DE FEMEI a apărut în anul 2012 la Editura RAO. Există în două ediții, una fiind de buzunar.

Și cum tinerețea trece… nu rămâne decât să iubim și să călătorim.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Un calator poate mult prea boem

%d blogeri au apreciat asta: